Inainte sa adorm de S.J. Watson

Romanul de debut al lui S. J. Watson este un thriller psihologic concentrat pe pierderea și reconstrucția memoriei.

Christine se trezește în fiecare dimineață fără să știe cine este, unde se află și de ce. Soțul ei, Ben, trebuie să îi spună în fiecare zi aceeași poveste: că ea are 47 de ani, că sunt căsătoriți, că au avut un fiu, mort în Afganistan, că ea și-a pierdut memoria într-un accident de mașină, astfel că nu poate reține informații decît pînă adoarme. La trezire, tot ce s-a întîmplat în trecut nu mai există în mintea ei și trebuie „reinscripționat.”
Lucrurile acestea le aflăm din jurnalul ținut de Christine, care o ajută să păstreze - în exterior - amintirile de pe o zi pe alta, iar doctorul său, Ed Nash, speră că o va ajuta să adauge elemente noi la cele scrise. Rămîne de văzut dacă acestea sunt amintiri „autentice” sau confabulații. Christine însăși se îndoiește de cele scrise, de realitate, de oamenii din jur: de ce soțul ei, Ben, îi ascunde lucruri din trecut? Ce s-a întîmplat cu ceilalți oameni care o cunoșteau? De altfel, îi e destul de greu pînă și să își pună aceste întrebări, avînd în vedere că tot ceea ce știe despre ea se bazează pe Ben, în care simte că nu trebuie să aibă încredere, și pe doctorul Nash, ale cărui intenții nu sunt clare: se folosește de acest caz pentru a-și consolida cariera sau e sincer interesat de soarta ei? Bănuielile pe care le are ea sunt întemeiate sau doar reacții la frustrarea că nu-și amintește nimic de pe o zi pe alta?
Interesant este că parcurgînd jurnalul împreună cu Christine, cititorul nu știe mai multe decît ea. Ceea ce poate adăuga sunt ipoteze, presupuneri sau alte întrebări. Indiciile presărate în paginile jurnalului duc pe mai multe piste, iar cea aleasă de autor este...o surpriză. Fiindcă nu ar mai fi nici un suspans dacă v-aș dezvălui alegerea sa, trebuie să mă credeți că deznodămîntul se încadrează în stilul cărții, mulțumind și gustul pentru finaluri fericite sau măcar lipsite de tragedie.
Despre „stilul” cărții nu pot spune prea multe, deoarece este un scris curat și oarecum impersonal, în prim-plan trecînd descoperirile pe care le face Christine cu privire la trecutul ei și, de fapt, la ea însăși. Pe lîngă suspans, cartea oferă și posibilitatea unei meditații: ce rămîne din oameni dacă nu-și mai amintesc nimic? Noi suntem memoria noastră? Putem să simțim dacă nu avem amintiri? Cum e să repeți de 1000 de ori aceeași poveste tristă? Dar să suferi de 1000 de ori, repetat, de fiecare dată cînd o auzi?
De asemenea, jurnalul Christinei se bazează pe ideea că memoria oamenilor este, în mare parte, construită prin interacțiune, iar reamintirea este o reconstrucție mai mult decît reproducerea mentală a unui eveniment. Pînă la urmă, nu e atît de grav să uiți...dacă lîngă tine se află cineva de încredere.

 Sursa: